SCRIERI INOCENTE...de Mihai LEONTE

RĂZEŞUL PANTELIMON

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Româneşti. În cadrul Şcolii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproape toţi elevii erau implicaţi în pregătirea acestui eveniment. Unii învăţau poezii, alţii erau cuprinşi în coruri şi învăţau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit şi eu un rol în sceneta; Moş Ion ROATĂ şi Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui ţăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(judeţul Suceava) am căutat să vorbesc aşa cum vorbeau ţăranii în satul meu Petia.
În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii de liceu şi ai şcolii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, aşa că aglomeraţia era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.
Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era linişte. Toţi eram îmbrăcaţi în costume specifice ţărăneşti; cioareci, laibăre şi cojoace, şi domnii din piesă în costume domneşti. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, după primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,
s-a făcut linişte în sală, toţi au început să asculte replicile răzeşului Pantelimon cu mare atenţie, şi liniştea a ţinut chiar puţin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moş Pantelimon.
A fost o experienţă frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.

Amintiri, amintiri

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admiraţie poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu şi tabletele de scriitor ale matusalem-ului poeziei româneşti Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca şi articolele scrise despre minerii din Leşul Ursului, îmi retrăiesc tinereţea acelor momente care mi-au rămas neşterse în memorie după aproape cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristeţe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărţi, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit şi când a văzut cartea mi-a luat-o din mână şi când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, şi mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul şi stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea şcolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toţi elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toţi eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greşit. Întotdeauna ne scotea în evidenţă calităţile şi nu defectele. Toţi eram buni, frumoşi, cuminţi. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez şi despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toţi, elevi, profesori, ingineri, maiştri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazaţi la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munţii Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereţii în ,,calcio vecchio’’ vopsiţi în alb, ca şi uşile şi ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă şi liniştită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos îşi trimitea şuşotitul în permanenţă până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu şi a soţiei sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii şi ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi şi niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Aceşti oameni au fost minunaţi şi noi îi respectam iubindu-i aşa cum înţelegeam noi atunci.
Pentru mulţi din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o şcoală profesională? Ei bine, din acest gen de şcoală au ieşit mulţi meseriaşi care mai târziu au schimbat faţa României de după cel al doilea război mondial. La şcoala din Zlatna învăţau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare şi haine pentru a învăţa o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma şi cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulţi să aibă o rampă de lansare mult mai uşoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alţii au ajuns în domeniul lor buni meseriaşi, devenind apoi maiştri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a şi întâmplat în anii următori. Şcoala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu şcoala era şi biblioteca oraşului. Timp de citit aveam suficient, îţi trebuia doar dorinţa de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârşit cunoaşterea marilor scriitori români, şi universali. În şcoala elementară din Buneştii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alţi scriitori acceptaţi la acea vreme. Cum lucrasem şi în Ploieşti frecventasem şi biblioteca rafinăriei unde lucram, dar şi biblioteca centrală din acest mare oraş, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam şi sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ţi însuşeşti literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puţin îndoctrinate.

Mihai Leonte ...tu nu ai nici o parere despre lucrurile ce se dezbat pe aici ?

Poti sa ni le spui si sub forma de poezii ...ca nu ne suparam ...

Dsistinsule Soimos,
Subiectele in dezbaterea acestui site sunt interesante, insa nu pot intra sa le dezbat, fiindca nu sunt pregatit sa le disec asa cum doriti dvs.
Voi incerca sa postez si poezii care intra in tematica subiectelor supuse dezbaterii.

Mihai LEONTE a scris:Dsistinsule Soimos,
Subiectele in dezbaterea acestui site sunt interesante, insa nu pot intra sa le dezbat, fiindca nu sunt pregatit sa le disec asa cum doriti dvs.
Voi incerca sa postez si poezii care intra in tematica subiectelor supuse dezbaterii.

Pai asta zau ca nu prea pot crede ... (sa mi se traga de la faptul ca nu prea sunt credincios?)
Un om la varsta matale si cu experienta matale de viata sa nu aibe nimic de spus?
Nu cred!

IARTĂ-MĂ!

Părinte Ceresc mă iartă,
Am greşit, căci sunt un om
Chiar conştiinţa mea mă ceartă
Dar tu eşti mare şi eşti Domn.

Sincer să fiu greşit am început,
Zi de zi încerc să nu greşesc
Privind la mine în trecut,
Iartă-mă Te rog, mai îndrăznesc.

Greşelile au fost umane,
Altfel poate n-ar fi fost,
Greşesc doar suflete sărmane
Precum săracii mai ţin post.

Persist şi astăzi în greşeală
Îmi place tot ce-i pământesc,
Trăind în lumea mea reală
Cum aş putea să nu greşesc?

28 decembrie 2000 Moldova Veche
***
Ca raspuns la solicitarea colegului Soimos.

4 martie 2009

Desigur că un cutremur este un fenomen care nu poate fi uitat, dacă are acele efecte distrugătoare ca cel din 4 martie 1977. La ora cutremurului eram schimbul 2 în subteran la Mina Centrala Suvarov şi activitatea era spre finalul schimbului.. Echipele de transportat vagonetele aduceau ultimele garnituri spre a fi golite in rostogolul colector de la orizontul - 100. Minerii din fronturi încă îşi mai pregăteau fronturile pentru schimbul următor. Am mers la nişa de serviciu din subteran să-mi iau geanta cam în jurul orei 21 si un sfert. În timp ce mâncam ce îmi rămăsese în servieta mea, am auzit două bufnituri din străfundurile pământului. Iniţial mi-am zis că vreun abataj de la un alt sector din subteran explodase nişte găuri lungi în care se folosea foarte multă dinamită. Fiindcă unele echipe de mineri mergeau să aducă lemnul de la puţul principal, m-am deplasat şi eu către puţ. Aici aveam să aflu că avusese loc cutremurul, căci pentru scurt timp se întrerupsese energia electrică. Echipa de la întreţinerea puţului făcea obişnuita revizie de sfârşit de schimb, înaintea începerii transportului de personal. La ieşirea din subteran aveam să auzim că în Bucureşti situaţia era dezastruoasă. Ajungând acasă în cartierul Oraşul Nou am găsit lumea ieşită din blocuri agitată şi neliniştită. Oamenii nu mai intrau în bloc fiindcă la radio se anunţa că sunt posibile alte replici. În zona noastră Moldova Nouă nu s-au produs pagube materiale deosebite. Pe atunci jucam şah prin corespondenţă cu cineva din Bucureşti, i-am dat telefon şi cu toate ca locuia la etajul 7 pe strada Liviu REBREANU, nu avut de suferit prea mult, fiindu-i spart doar un pahar dintr-o vitrină. În acelaşi timp şefului meu i s-au spart 4 pahare de cristal locuind la etajul 2. Repercusiunile asupra psihicului uman aveam să le aflu prin iunie, când mă aflam în Sinaia la odihnă şi existau mulţi oameni la tratament psihologic într-o clinică. Prea multe nu se ştia de la faţa locului decât ceea ce se prezenta la televiziunea română. Însă un coleg care îşi vizitase fiica studentă în Bucureşti chiar în acele zile, ne povestea despre adevărata faţă a dezastrului.

ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întâmplare. Împlinisem 16 ani şi umblam să caut de lucru prin Ploieştii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum nişte băieţi care căutau de lucru la Forţele de Muncă. Aceştia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei şi m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploieşti - Sud. Am nimerit o cursa muncitorească şi în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau şi plecau fel şi fel de oameni. Dimineaţa am plecat în sat şi am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a îndrumat; mergeţi la Bârcă. Nu ştiam cine e Bârcă şi ce hram poartă. Din grupul format la Ploieşti mai eram patru băieţi cam de aceeaşi vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva şi întreţinea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poşta, primăria, miliţia aşa că eram destul de avantajaţi. Intram noi pe ici pe colo şi întrebam de Bârcă. Odată apare în faţa noastră un bătrânel cu o figură de şmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană şi ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moşului, şi a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâştele. Nu ştiam că Bârcă ăsta era un glumeţ. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe şotii, încercând să minimalizeze forţele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un bărbat tânăr şi înalt pus la patru ace, destul de elegant, şi îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, şi se întorc la noi şi ne întreabă dacă avem acte. Dintre toţi eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalţi o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul şi mă întreabă dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploieşti. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, şi uşurel m-a luat de guler şi m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega şi unde? I-am explicat unde lucrasem şi de ce am plecat. Mi-a luat buletinul şi m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt şi utemist m-a dat pe mâna unui şef de echipă şi i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit şi Bârcă, adică şeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ştefan, şi este secretarul UTM - ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alţi câteva zeci de muncitori. După masă şeful de echipă m-a luat şi m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului şef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armăsarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o culoare maronie înspre un roşu vişiniu. Nu ştiam ce voi păţi cu el in viitor, şi cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, şi a început să-mi spună ce aveam de lucru, cu blândeţe şi un fel de protecţie părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de şaretă cu care mergeau şefii în deplasări, dar era şi cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără şa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, ţesălându-l şi îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întâmplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică şi toţi caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, şi vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlaţi, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae ştiind regulile îl înhamă pe Cezar la şareta şi îmi încredinţează mie hăţurile. Şeful cu care mergeam îl încredinţează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul naţional dinspre Ploieşti spre Mizil. La ieşirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depăşit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea şi peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlţâindu-ne puţin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câţiva metri în faţa noastră. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit şi cine ştie ce aveam să păţim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în acelaşi timp şi pe noi. Şi asta a fost doar prima întâmplare.

BĂDIA HUŢĂ

Bădia Huţă nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Şi domn Agape era directorul şcolii noastre din sat. Dacă din întâmplare greşeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huţă. Bădia Huţă era omul şcolii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreaţiile din curtea şcolii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huţă venea în clasă şi ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huţă ştia tot felul de poveşti, mai ales din război, unde fusese ordonanţa domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveştile bădiei Huţă ne făceau să uitam că suntem în clasă, la şcoală, şi tremuram cu el prin tranşee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huţă l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munţii Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldaţii n-au mai ascultat de nici o comandă, şi fiecare şi a căutat un drum cât mai scurt către ţară, şi casă. - În zilele de iarnă bădia Huţă venea la domnu’ Agape să ceară câţiva băieţi pentru tăiatul lemnelor în magazia şcolii. Erau preferaţi băieţii mai bine legaţi la trup. Cu toate că voiam să merg şi eu, pentru a asculta alte poveşti ale lui bădia Huţă, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieţii care mai ştiau ceva carte, şi aici mă avea şi pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace şi pe bădia Huţă, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învăţătură pe copiii care mai trebuiau să şi înveţe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu nişte joagăre ruginite şi vechi nu era un lucru prea uşor pentru nişte băieţi de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îţi trebuia şi timp, dar şi forţă. Domnu’ Agape ţinea foarte mult la bădia Huţă, căci spuneau alţii, acesta îi salvase viaţa de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul şcolii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huţă şi a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, şi au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce şi-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădiţa Huţă a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieşit amândoi la pensie.

SPIRITUL COPILĂRIEI

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie. Foarte mulţi psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul şi inima noastră pentru totdeauna. Nu aş putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aş putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuşi am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăsat timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alţii au mai mult ca mine. M-am mulţumit cu puţin, ca şi alţii cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumuseţe deosebita. Mergând cu vitele la păşune îmi găseam satisfacţii în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viaţă. Iarba şi florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ţinându-mi tovărăşie ca şi o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mişcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spaţiul înconjurător.
Mă fascinau muşuroaiele cu furnici în continuă mişcare, ce nu îşi întrerupeau munca niciodată. Albinele şi bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau nişte escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizaţi. Însoţit îndeaproape de veşnic flămânzii mei boi, care oricât mâncau ziua, seara ajungeau acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mâncare şi pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveştilor cu zâne frumoase, cu împăraţi drepţi şi buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuţi în lupta nici de cei mai fioroşi zmei. Soarele era şi el un prieten bun ce mă însoţea, fiindu-mi aliat dar şi duşman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpuşoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanţă deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aştepta să vină seara, să ajungă acasă, să mănânce şi să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îţi lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine ştie ce lanuri străine de ale tale. Viaţa îşi ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinţii, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, şi nu altădată.

KEMET, COPILUL HALELOR

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi când vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, şi când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştiu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe timpul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.

VIAŢA LUI KEMET

După întâmplarea cu tanti Fănica, viaţa lui Kemet avea să fie alta. Nu ştia ce să facă dimineaţa, căci era învăţat să se prezinte la tanti Fănica în primul rând. Dar cineva se pare că îl avea în grijă! Nenea Dinu cel care se ocupa de curăţenia Halelor a sesizat că ghereta Fănicăi a rămas închisă. Când l-a văzut pe Kemet, l-a chemat şi l-a întrebat unde va sta? Se pare că nenea Dinu era bine informat cu viaţa lui Kemet! Kemet nu ştia ce să spună, dar nenea Dinu l-a scos din încurcătură imediat. L-a luat de după cap şi i-a spus că de acum poate să-l ajute pe el la măturat prin Hale, şi că şeful lui îi va da şi o sumă cât să poată trăi pe aici. Pe deasupra va avea în magazia de scule a Halelor un pat şi căldură. Desigur că lui Kemet îi surâdea cumva ideea de a fi util cuiva. Astfel că de acum avea un fel de stăpân. Treburile nu aveau să rămână aşa de simple. Lângă Hale era un fel de baie comunală pe care nenea Dinu l-a dus seara, şi când a ieşit din baie avea să aibă o surpriză, nenea Dinu venise cu o sacoşă de haine de la fiii săi, căci nenea Dinu avea vreo trei băieţi şi două fete. Astfel că a doua zi dimineaţa nimeni nu-l mai cunoştea pe Kemet. Avea un halat mai vechi, dar foarte curat, nişte pantofi destul de arătoşi, mai ales că mai erau şi lustruiţi. Kemet devenise peste noapte ajutorul lui nenea Dinu. I s-a dat o mătură mare de nuiele de mesteacăn, cu care avea să adune gunoaiele de sub tarabele şi mesele din Hale. Seara nenea Dinu l-a luat acasă la el şi astfel a făcut cunoştinţă cu familia acestuia.
Nenea Dinu locuia la periferie, undeva pe lângă staţia CFR Ploieşti Nord. Casa nu era una mare, dar cu multe camere unde se adăpostea întreaga familie, cei cinci copii, soţia şi mama acesteia. Cel mai mare dintre băieţi avea 16 ani iar fetele erau cele mai mici de 8 şi 10 ani. Pe băiatul cel mare îl chema Nicu. Nenea Dinu ne-a trimis pe amândoi la cinematograf, iar după aceea i-a spus lui Nicu să mă lase la Hale. Vreo câteva săptămâni Kemet era prezent la măturatul Halelor şi se părea că nimic nu se va schimba. Sâmbăta seara Kemet mergea cu Nicu la film. Dumineca pe când Kemet se ascunsese în magazia lui cu mături apare nenea Dinu şi îi spune să vină cu el acasă. Acolo pe lângă membrii obişnuiţi ai familiei, mai era un bărbat destul de elegant căruia Kemet i-a fost prezentat.
Nenea Dinu i se adresa bărbatului cu tovarăşul MANOLE. Cine era acest Manole avea să afle Kemet după puţin timp. Era şeful de cadre de la Rafinăria Vega. Tovarăşul Manole
l-a întrebat pe Kemet cum îl cheamă cu adevărat. Kemet nu ştia ce să spună crezând că e ceva în legătură cu tanti Fănica, şi a început să plângă. Nenea Dinu a intervenit şi l-a informat pe tovarăşul Manole tot ce ştia despre Kemet. Adevărul era că Kemet avea certificatul de naştere la el, dar îl ţinea învelit intr-o foaie albă care la rândul ei era protejată de un carton legat cu o aţă, ce la rându-i era băgată intr-un fel de pânză. Această tăşcuţă Kemet o avea legată la mijlocul său şi nu o dădea jos niciodată. Îi era frică să spună cuiva despre acest secret al lui. De fapt aici se ascundea adevăratul său nume.

CIRIPITORUL

- Venise la noi ca nou angajat. Un băiat isteţ şi frumuşel. Din fişa de instructaj, datele erau seci; nume şi pronume; Cristian TELL, calificare, necalificat. Purtând numele colonelului de la 1848, prieten al lui Nicolae Bălcescu, am început să vorbim despre istorie şi literatură. Pentru cele 7clase scrise în fişa de instructaj, ştia mult mai mult. Totuşi mi-am zis; ,,Băiat deştept cu 7 clase''. Întrebându-l (cum ne instruise psihologul întreprinderii) cam cât va sta la noi, a început să-mi îndruge planuri de viitor, şi că va ieşi la pensie de aici. Ceva m-a făcut să nu prea cred ce spunea, căci mâinile lui arătau ca ale unui pianist, cu degete lungi şi fine, cu ceva semne de om care scrisese mult, şi nu ale unui muncitor care voia să spună că muncise pe şantier. Funcţia mă obliga să-l ascult cu atenţie.
- L-am repartizat în echipa care deservea locul unde se manevrau vagonetele pline de minereu pentru descărcare. Aici era o echipa de 6 oameni, noul venit era cumva în plus, dar şeful îl repartizase aici, şi trebuia să respect ordinul. Încet-încet omul nostru Tell, era tot mai iubit de cei din echipă, fiindcă era ascultător şi bun executant. Cum oamenii vechi erau şi ei trecuţi prin multe, unul îmi spune într-o zi; Meştere Telu (fiindcă aşa îi spuneau toţi) scrie ceva într-un carnet când noi nu-l vedem. Nu se poate, îi zic eu celui care-mi spusese. Dar am rămas cu o îndoiala în suflet. Am pus pe altcineva să-l întrebe unde stă şi ce face în timpul liber. Personal discutam mai rar cu Telu, şi încercam să-l ignor. Am început să arunc nişte poante false, cum şi cu cine am fost la băut, pentru a vedea unde se vor duce informaţiile mele. Acţiunea a dat roade. Într-o dimineaţă după ce oamenii intraseră în mină, sunt chemat la biroul şefului de mină. Aici nu era şeful minei, ci secretarul de partid pe mină, maistru şi el, şi cu care fusesem colegi la şcoala de maiştri. Acesta începe să mă întrebe ce am făcut în zilele anterioare şi unde fusesem? Am îndrugat nişte răspunsuri reale în fond, şi intenţionat ocoleam altceva. Tipul a început să-mi reproşeze că ar trebui să fiu mai atent, şi să nu mai umblu prin birturi. Nu am zis nimic, şi mi-am însuşit critica. Dar ajuns la locul de muncă, cum am avut ceva timp liber încep să le povestesc celor din echipa cum fusesem în seara precedentă la restaurant, fără să dau nume. Unul care mă ştia cine sunt mă întărâta să le spun ce şi cum băusem, dar eu ocoleam răspunsuri concrete. Câteva zile am difuzat astfel de ştiri false. Sistemul a funcţionat, şi după vreo câteva zile politrucul mă cheamă din nou. Începe cu sfaturi prieteneşti şi colegiale, şi mă avertizează că nu fac bine ce fac. Totuşi în final mă întreabă de ce mă port aşa? Pentru că mă cunoştea, şi o cunoştea pe soţia mea, l-am rugat să o sune la telefon pe soţia mea când ajunge acasă şi să întrebe ce am făcut eu în ultimele zile.
Asta fiind într-o sâmbătă la schimbul 1 , luni seara la schimbul 3 Telu nostru nu a mai apărut la lucru. Cineva a venit şi ne-a spus simplu că se lichidează, şi nu l-am mai văzut. După ceva timp m-am dus la cadre să întreb de soarta lui. Am rămas stupefiat când mi s-a spus că nu aveau nici un angajat cu numele şi marca pe care o căutam eu. Am luat fişa de instructaj şi am distrus-o. Dacă ştiam că va veni într-o zi revoluţia, aş fi păstrat acea fişă. Acesta a fost unul dintre aşa zişii,,ciripitori'', dar câţi nu vor mai fi fost până la el, şi după el?

DESPRE MINERI ŞI MINERIT…

Am muncit peste 30 ani în minerit şi pot spune că despre această meserie ştiu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii 1960. Deoarece în anul 1963 deţinuţii au fost scoşi din toate minele din România. În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al şcolii profesionale de mineri din Zlatna şi făceam practica la mina Haneş din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentaţie destul de consistentă faţă de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toţii în aceleaşi condiţii, ucenici, civili şi deţinuţi. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deţinuţi şi civili. Să nu se creadă cumva că aceşti deţinuţi erau nişte îngeraşi, ci aveau de executat foarte mulţi ani de închisoare. Nici care mai puţin de zece ani. Ce hrană primeau aceşti deţinuţi când porneau spre punctele de lucru? Poate nu veţi crede dar aceşti deţinuţi ,,muncitori’’ primeau o alimentaţie foarte consistentă. Fiecare avea un săculeţ pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie şi se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeţ se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, adică 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă şi usturoi şi uneori şi ceva desert. Pentru acea vreme şi acele locuri mulţi civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentaţie.
După absolvirea şcolii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almaşul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deţinuţi. Minele unde lucrau deţinuţi erau păzite de militari destul de înarmaţi, închise cu grilaje duble, şi fiecare civil avea o legitimaţie specială de acces şi nu aveam voie să introducem în mină cărţi, reviste sau ziare. Mina Almaşul Mare era departe de Zlatna, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Aici exista un punct alimentar unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, şi dacă nu reuşeai să-ţi cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau foarte plastic colegii noştri de muncă localnici. Tot aici la gura minei funcţiona şi o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonaţi la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, aşa zisa ,,galiţă’’, care distrugea şinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizaţi deţinuţii pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsaţi să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverşi capi de grup, ce coordonau şi solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria şi priceperea lor. Condamnaţii cu ani mulţi ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele şi rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deţinuţii ştiau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiţionalul maxim, adică 3 zile la zi. Dar printre deţinuţi erau şi aşa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceştia erau cei care aveau studii superioare fiind jurişti, ingineri, ofiţeri care lucrau fie în administraţie, fie la transport sau alte locuri de muncă mai uşoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toţi tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfăşurării activităţii.
Civilii cu deţinuţii erau într-o strânsă relaţie de colaborare. Deţinuţii confecţionau diverse obiecte care le dădeau civililor pentru ţigări în mod special. Şi aici deţinuţii aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deţinut în timpul detenţiei.
După ce şi-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină şi s-a angajat. Nu s-a dezminţit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât şi el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălţime. Şeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din nouă oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi şi astfel reuşeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, aşa cum făceau deţinuţii. Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadenţă de realizare a obiectivului nostru. Am reuşit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen şi astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuşi am ieşit destul de şifonaţi, mai bine spus foarte obosiţi, dar satisfăcuţi pentru realizarea câştigului în primul rând. Toţi acei care n-au văzut vreodată o mină, nu ştiu ce înseamnă să respiri cel puţin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf şi gaze diverse, din cele mai toxice şi în plus să primeşti în plămâni particulele de siliciu foarte prezente în minele din Munţii Apuseni.