Partea 1
Ciocăneli filosofice între “Aphextwinz” și “TheOffender”
Aphextwinz :
Dumnezeu este o entitate imateriala, omniprezenta, eterna, imuabila, creatoare si sustinatoare a Universului, necesara, avand o vointa proprie, fiind atotputernica, atotstiutoare, atoatebinevoitoare si referinta a moralitatii.Exista liber arbitru? Desi Scripturile, in spiritul lor arhaic, fatalist, evoca destinul si Voia Domnului, teologii crestini, influentati de gandirea greaca, si probabil fiind nevoiti sa justifice pacatul ca nefiind de la Dumnezeu, formuleaza ipoteze generoase. Sf. Augustin, si apoi Boethius [2] ii raspund lui Epicur, preferand o fiinta pacatoasa cu vointa proprie unei fiinte pure, lipsita de vointa. Astfel apare o noua inconvenienta, aceea a coexistentei unei entitati omnisciente si a oamenilor avand liber arbitru. Debutand cu metafora furnicii (om) care urca un copac (o ipostaziere a stiintei divine, cercetatoare a tuturor posibilitatilor) [3], argumentatiile pro si contra au dificultati in a finaliza aceasta provocare.Epicur observa ca grija providentiala a unei divinitati iubitoare este contrazisa de suferinta lumii. Doua milenii mai tarziu, David Hume reia interogativ dilema epicuriana. Dumnezeu vrea sa inlature raul dar nu poate? Poate, dar nu vrea? Si poate, si vrea? In orice situatie, concluzia este nesatisfacatoare, Dumnezeu fiind ori neputincios, ori rauvoitor, ori rau in sens absolut, satanic [4]. John Mackie reformuleaza o versiune moderna [5], in care Dumnezeu nu mai are nici-o portita de scapare, fiind omniscient, el stie ca raul exista. Exista vreo teodicee multumitoare (Sf. Augustin, Boethius, Leibniz, Plantinga) care sa raspunda acestui rationament distructiv?
In mod similar, Nietzsche asalteaza credinta crestina. Caci daca Dumnezeu este Adevarul, credinciosul trebuie sa admita triumful falsitatii din cel putin doua perspective [6]. Ipocrizia si meschinaria bisericii in interpretarea lumii pe de-o parte, demascata de criticii iluministi virulenti, si inutilitatea lui Dumnezeu in fata stiintelor naturale pe de-alta, Nietzsche gasindu-l emblematic pe Copernic cu a sa rasturnare a ierarhiilor traditionale antice, preferinta mea indreptandu-se catre anecdotica remarca a lui Laplace: “Sire, nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”. Desi concluzia imediata care se impune este aceea ca in optica contemporaneitatii Dumnezeu nu mai exista (Gott ist tot), trebuie sa ne intrebam cum putem justifica metamorfozarea Dumnezeului lui Swinburne intr-un deus otiosus, intr-un zeu care a fugit din fata curiozitatii oamenilor si a increderii lor in propriile forte.
TheOffender :
Discutand cu un prieten despre aceasta dezbatere shi spunandu-i ca voi incerca sa arat ca Dumnezeu exista folosind doar scrierile filozofice shi logica, acesta s-a uitat lung la mine shi mi-a spus ca asha ceva nu se poate. Mi-am adus aminte de dictonul bisericii: "Crede shi nu cerceta!" shi mi-am dat seama ca totzi cei care credem ca Dumnezeu exista nu ne-am pus intrebarea - "Exista cu adevarat?". Am avut credintza ca exista shi orice incercare de negare a fost exclusa din start. Shi mai este un lucru interesant: credo quia absurdum. Crede deoarece este iratzional. In Evul Mediu astfel se punea problema existentzei lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca era mai simplu de convins un muritor de rand astfel dacat apeland la ratziune shi filozofie.
Descartes sustzine ca nu putem sa acceptam ceva ca fiind adevarat decat doar daca am reushit sa il percepem clar shi distinct. El spune ca sunt doua modalitatzi prin care intri in contact cu lumea care te inconjoara: perceptzia (proprie) shi gândirea. Percepem scaunul din birou exact asha cum este el (din lemn, sa zicem canfor) iar prin gândire shtim ca este compus din atomi, care la randul lor sunt compushi din particule mai simple (electroni, protoni, etc).
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Richard Swinburne – The Coherence of Theism
[2] Boethius – Consolatio Philosophiae, IV
[3] Boethius – Consolatio Philosophiae, V
[4] David Hume – Dialoguri, X
[5] John Mackie – Evil and Omnipotence
[6] Friedrich Nietzsche – Vointa de Putere, I
Dar in fapt, ce cunoastem? Doar faptul ca acel scaun exista (daca imi intind mana pot sa il ating, il vad, simt mirosul de lemn de canfor). Datorita gandirii, datorita perceperii intelectuale pot sa descompun obiectul respectiv in elemente simple. Le pot vedea?
Nu, dar shtiu ca sunt, deoarece asha am fost instruit. Deshi nu am perceptzia lor fizica nu pot sa neg existentza lor pentru ca ajung sa neg cunoasterea (a mea shi a celor care au descoperit atomii, electronii etc.). Deci ca urmare, exista lucruri pe care le accept drept adevarate deoarece asha am fost instruit. Bun, eu cunosc acest aspect, dar badea Ion din varful dealului habar n-are de existentza atomilor.
Pot sa-l percep pe Dumnezeu fizic? NU. Nu pot sa-l ating shi sa zic: il pipai shi ca urmare exista. Dar ce se intampla atunci cu Marele Zid Chinezesc? Exista? Caci doar nu pot sa il pipai, nu l-am vazut cu ochii mei. Pot sa neg existentza Marelui Zid? NU, bineintzeles. Pentru ca exista suficiente persoane care l-au vazut, exista fotografii, exista suficient de multe dovezi pertinente care sa-mi spulbere indoielile. Deci aceptarea existentzei unui lucru o pot avea prin experientza proprie, propriile mele simtzuri - miros, vaz, pipaire, etc. - prin cunoashtere - fizica, chimie, matematica, etc - precum shi prin experientza altor persoane.
Deci ca urmare pot sa extind acest concept logic shi sa zic: il accept pe Dumnezeu, deshi nu il pot simtzi fizic (pipai, vedea, miroase), deoarece exista persoane care au avut exerientza lui Dumnezeu (Isus, Mohamed spre exemplu?). Da. Exista adversari ai acestei conceptzii care sustzin ca Isus nu este divin shi nu are cum sa fie fiul lui Dumnezeu shi ca urmare nu pot sa folosesc acest aspect shi sa demonstrez cu el ca Dumnezeu exista.
Tot Descartes spune urmatorul lucru: Dumnezeu exista deoarece ideea de Dumnezeu e pezenta in fiecare dintre noi. Inainte de a continua, cateva lucruri de lamurit. Descartes a fost un ratzionalist, a fost un matematician. Pentru el inainte de a exista, fiecare lucru trebuie sa aibe un motiv. A negat intreagul univers, intreaga existentza. Primul lucru de care a fost sigur a fost faptul ca gandeshte: cogito, ergo sum. Pe urma a sesizat ca exista in el notziunea de "perfect". De absolut. Shi-a postulat: Dumnezeu trebuie sa existe, deoarece am notziunea de Dumnezeu. La fel cum gaina, floarea, vaca exista deoarece are notziunea de ele. Bineintzeles ca a fost criticat in secolele urmatoare pentru faptul ca a afirmat ca Dumnezeu exista deoarece exista ideea de Dumnezeu. Shi totushi.
Cum am ajuns sa detzinem notziunea de Dumnezeu? Ne-am nascut cu ea, e parte integranta din noi sau nu este? Afirmatzia mea: este. Sustzin ce a zis Descartes. Daca negam ca notziunea de Dumnezeu nu este parte integranta, singurul mod in care putem justifica cunoashterea notziunii de Dumnezeu este prin credintza, prin religie. Am ajuns sa-l cunoashtem pe Dumnezeu datorita religiei. Dar Dumnezeu intr-o forma monoteista sau politeista a existat shi exista peste tot in lume. Nu exista societate care sa nu aibe o entitate (sau entitatzi) absolute, care sunt considerate perfecte shi carora le sunt adresate rugaciuni. Adversarii lui Descartes spun ca Dumnezeu este o creatzie umana, este o nascocire menita sa explice aspecte pe care nu le putem intzelege. Ca Dumnezeu a fost creat in scopul de comercializare a unor interactziuni umane (social shi economic) shi stabilirea unei morale de baza.
Bun, atunci daca ideea de Dumnezeu a aparut doar ca o explicatzie a unor fenomene neintzelese, tzinerea societatzii sub control, etc. inseamna ca este perfect posibil ca astazi sa inventam o hartie imaginara de 1$ pe care sa o putem folosi in tranzactziile zilnice. Absurd, vetzi spune. Voi afirma ca nu este imposibil shi probabil ca voi reushi sa conving un grup de persoane sa o foloseasca. Insa mai devreme sau mai tarziu vor apare problemele de genul: de unde shtiu eu ca tu ai $107 imaginari? Poate nu ai decât 15? Deci ii voi nega existentza. Shi totushi, o lume intreaga (voi reveni asupra acestei generalizari) accepta folosirea termenului de Dumnezeu? De ce? Pentru ca in interiorul nostru suntem convinshi de existentza lui. Deci Descartes avea deptate: exista deoarece am notziunea lui.
N-am dat o definitzie a lui Dumnezeu shi din cauza definitziilor greshite apare negarea lui. Multa lume (majoritatea) accepta existentza lui Dumnezeu ca fiind cea oferita de biserica shi de credintza: Creatorul original, Tatal Ceresc, etc. Daca ne limitam doar la aceste aspecte atunci vom ajunge sa negam existentza Lui. Cum este posibil ca cel care ne-a daruit viatza sa fie de acord cu maceluri shi crime abominabile? Cum poate sa starneasca cutremure shi uragane in care atatea vietzi sunt pierdute?
Daca presupunem ca Dumnezeu exista pentru ca orice lucru trebuie sa aibe un inceput (Aristotel shi Tomas Aquino) inclusiv teoria de inceput, de Bing Bang, ceva (altul decat efectul) trebuie sa-l fi cauzat iar existentza lui are doar sens deoarece mentzine viatza fara sa se conformeze unei reguli de bun / rau, e mult mai simplu de intzeles shi acceptat. Kant spune ca perceperea lumii inconjuratoare se face intotdeauna din conditzia in care suntem. Fiind umani suntem tentatzi sa atribuim Dumnezeului calitatzi umane shi ca urmare suntem dezamagitzi cand acestea nu sunt respectate.
Un mod de a arata ca Dumnezeu nu exista este urmatorul:
1: Daca Dumnezeu exista, atunci inseamna ca Dumnezeu poate face pe toate lumea sa creada in el;
2: Exista ateishti;
3: Deci Dumnezeu nu poate face pe toata lumea sa creada in el;
Omnipotentza este o caracteristica pe care noi, oamenii i-o atribuim deoarece credem ca rolul lui Dumnezeu, intreaga Lui existentza graviteaza in jurul dovedirii ca exista. Iar mai mult de atat, ateishtii au notziunea de Dumnezeu. Atata doar ca nu vor sa o recunoasca drept adevarata. Altfel cum se explica faptul ca cineva vine la tine shi itzi spune: nu cred in Dumnezeu. Intrebarile mele sunt: de unde are el notziunea de Dumnezeu shi mai ales daca e convins ca nu exista, de ce tzine sa sublinieze acest punct? Daca intr-adevar Dumnezeu nu ar exista in subconshtientul lui nu ar mai fi nevoie sa evidentzieze acest lucru.
Concluzie: avem clara notziunea de Dumnezeu in noi in sensul ca shtim ca exista un adevar absolut, o marime absoluta peste care nu se poate trece. In schimb ii dam roluri shi atribute umane shi ca urmare nu intzelegem natura lui Dumnezeu.
Aphextwinz :
Oponentul meu, pentru a-si sustine cauza, a ales argumentul ontologic (nu este singurul argument, dar ofera un suport filozofic important), mai precis o varianta a sa, caci dupa cum voi arata acest argument a cunoscut diverse forme de-a lungul timpului. Argumentul concluzioneaza o instantiere obligatorie a perfectiunii, a supremului plecand de la o necesitatea acestuia de a exista, bineinteles postulata. Consider acest mod de abordare nesatisfacator, caci dupa cum voi arata, nu garanteaza existenta unui anume Dumnezeu. Totusi voi dedica intregul text al acestei runde analizei argumentui ontologic, dezvoltandu-mi ideile din runda anterioara intr-o ocazie proxima, cand voi avea si posibilitatea de a fuziona explicitarea ideilor cu replicile la criticile pe care le astept de la oponent.
Argumentul ontologic
Anselm, arhiepiscop de Canterbury, prezinta o prima varianta a acestui argument in secolul al XI-lea. In lucrarea sa, Proslogium, el defineste o fiinta suprema, perfecta, o fiinta a superlativelor, astfel incat nu se poate concepe o fiinta superioara ei. Prin metoda reducerii la absurd concluzioneaza ca aceasta fiinta trebuie sa existe si in realitate, caci altfel fiinta cu aceleasi atribute cu ale unei astfel de fiinte existente doar in imaginatia noastra, dar care ar si exista in realitate, ar fi superioara primeia, contrazicand ipoteza initiala si luand locul fiintei presupuse a fi suprema.
Acest argument va fi combatut de un contemporan de-al lui Anselm, un calugar, Gaunilo de Marmoutiers. El parodieaza argumentul lui Anselm inlocuind fiinta suprema cu o insula perfecta, care nu exista in realitate, oricat de fecunda ar fi imaginatia noastra.
Doua secole mai tarziu, Toma d’Aquino va obiecta impotriva modului in care Anselm deduce realitatea din concepte, remarcand o inversiuni a ordinii naturale a cunoasterii, ordine in care conceptele sunt deduse din realitate.
Rene Descartes adopta o pozitie asemanatoare cu cea a lui Anselm [1]. Diferenta este ca fiinta perfecta are printre atributele ei existenta ca necesitate si in acelasi timp ea este conditionata sa aiba simultan toate atributele necesare perfectiunii ei. Contemporanul sau Johannes Carterus arata ca Descartes doar subliniaza inseparabilitatea dintre fiinta perfecta si existenta ei necesara, nu si o demonstreaza. Trecerea de la gand la materie inca nu este realizata (in general filozofia lui Descartes are aceasta problema, a unei interactiuni insuficiente intre res cogitans si res extensa). Descartes contraargumen-teaza postuland perceptia justa: ceea ce este perceput ca adevarat este perceput nu numai in lumea ideilor, a conceptelor, ci si in lumea reala. Insa acest contraargument nu inlatura posibilitatea de parodiere, caci oricand, conform acestui ultim postulat, un lucru gandit (o insula perfecta) poate fi pretins ca fiind adevarat in realitate, contrazicandu-se flagrant evidentele. Aici replica lui Descartes poate dezamagi, cazand in dogmatism, separand nejustificat conceptul de divinitate, de fiinta suprema de alte concepte. Motivand prin neclaritate si indeterminism respinge atribuirea existentei necesare unor alte concepte decat primului.
Un contraargument aparent fara raspuns este cel al contemporanului Pierre Gassendi, reformulat un secol mai tarziu si de Immanuel Kant, in Critica Ratiunii Pure, argument sumarizat de dictonul “existenta nu este un predicat”. Cu alte cuvinte, nu poate fi contrazisa direct o existenta atribuita unui obiect [2], ci doar existenta unui obiect cu anumite proprietati, problema reducandu-se la suprapunerea existentei obiectelor care se manifesta printr-o anume proprietate. De pilda, a spune ca nu exista nici-o cana rosie inseamna ca nu exista nici-un obiect care arata ca o cana (forma de recipient, toarta) si care are culoarea rosie. Sau, altfel spus, avand toate obiectele cu forma de recipient, toate obiectele cu toarta si toate obiectele rosii, nu vom gasi nici-unul care sa fie cuprins simultan in cele trei categorii.
Desi odiseea argumentului ontologic nu se termina aici, voi amana prezentarea reformularilor moderne pentru a nu suprasolicita cititorii si criticii mei.
Voi incheia prin a suprinde succint un argument amuzant:
Shi totushi, o lume intreaga (voi reveni asupra acestei generalizari) accepta folosirea termenului de Dumnezeu? De ce? Pentru ca in interiorul nostru suntem convinshi de existentza lui. Odinioara o lume intreaga credea ca Pamantul este plat.
Note
[1] Rene Descartes – Meditatii filozofice III, IV, V
[2] Bertrand Russell – On Denoting
Ciocăneli filosofice între “Aphextwinz” și “TheOffender”
Aphextwinz :
Dumnezeu este o entitate imateriala, omniprezenta, eterna, imuabila, creatoare si sustinatoare a Universului, necesara, avand o vointa proprie, fiind atotputernica, atotstiutoare, atoatebinevoitoare si referinta a moralitatii.Exista liber arbitru? Desi Scripturile, in spiritul lor arhaic, fatalist, evoca destinul si Voia Domnului, teologii crestini, influentati de gandirea greaca, si probabil fiind nevoiti sa justifice pacatul ca nefiind de la Dumnezeu, formuleaza ipoteze generoase. Sf. Augustin, si apoi Boethius [2] ii raspund lui Epicur, preferand o fiinta pacatoasa cu vointa proprie unei fiinte pure, lipsita de vointa. Astfel apare o noua inconvenienta, aceea a coexistentei unei entitati omnisciente si a oamenilor avand liber arbitru. Debutand cu metafora furnicii (om) care urca un copac (o ipostaziere a stiintei divine, cercetatoare a tuturor posibilitatilor) [3], argumentatiile pro si contra au dificultati in a finaliza aceasta provocare.Epicur observa ca grija providentiala a unei divinitati iubitoare este contrazisa de suferinta lumii. Doua milenii mai tarziu, David Hume reia interogativ dilema epicuriana. Dumnezeu vrea sa inlature raul dar nu poate? Poate, dar nu vrea? Si poate, si vrea? In orice situatie, concluzia este nesatisfacatoare, Dumnezeu fiind ori neputincios, ori rauvoitor, ori rau in sens absolut, satanic [4]. John Mackie reformuleaza o versiune moderna [5], in care Dumnezeu nu mai are nici-o portita de scapare, fiind omniscient, el stie ca raul exista. Exista vreo teodicee multumitoare (Sf. Augustin, Boethius, Leibniz, Plantinga) care sa raspunda acestui rationament distructiv?
In mod similar, Nietzsche asalteaza credinta crestina. Caci daca Dumnezeu este Adevarul, credinciosul trebuie sa admita triumful falsitatii din cel putin doua perspective [6]. Ipocrizia si meschinaria bisericii in interpretarea lumii pe de-o parte, demascata de criticii iluministi virulenti, si inutilitatea lui Dumnezeu in fata stiintelor naturale pe de-alta, Nietzsche gasindu-l emblematic pe Copernic cu a sa rasturnare a ierarhiilor traditionale antice, preferinta mea indreptandu-se catre anecdotica remarca a lui Laplace: “Sire, nu am avut nevoie de aceasta ipoteza”. Desi concluzia imediata care se impune este aceea ca in optica contemporaneitatii Dumnezeu nu mai exista (Gott ist tot), trebuie sa ne intrebam cum putem justifica metamorfozarea Dumnezeului lui Swinburne intr-un deus otiosus, intr-un zeu care a fugit din fata curiozitatii oamenilor si a increderii lor in propriile forte.
TheOffender :
Discutand cu un prieten despre aceasta dezbatere shi spunandu-i ca voi incerca sa arat ca Dumnezeu exista folosind doar scrierile filozofice shi logica, acesta s-a uitat lung la mine shi mi-a spus ca asha ceva nu se poate. Mi-am adus aminte de dictonul bisericii: "Crede shi nu cerceta!" shi mi-am dat seama ca totzi cei care credem ca Dumnezeu exista nu ne-am pus intrebarea - "Exista cu adevarat?". Am avut credintza ca exista shi orice incercare de negare a fost exclusa din start. Shi mai este un lucru interesant: credo quia absurdum. Crede deoarece este iratzional. In Evul Mediu astfel se punea problema existentzei lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca era mai simplu de convins un muritor de rand astfel dacat apeland la ratziune shi filozofie.
Descartes sustzine ca nu putem sa acceptam ceva ca fiind adevarat decat doar daca am reushit sa il percepem clar shi distinct. El spune ca sunt doua modalitatzi prin care intri in contact cu lumea care te inconjoara: perceptzia (proprie) shi gândirea. Percepem scaunul din birou exact asha cum este el (din lemn, sa zicem canfor) iar prin gândire shtim ca este compus din atomi, care la randul lor sunt compushi din particule mai simple (electroni, protoni, etc).
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Richard Swinburne – The Coherence of Theism
[2] Boethius – Consolatio Philosophiae, IV
[3] Boethius – Consolatio Philosophiae, V
[4] David Hume – Dialoguri, X
[5] John Mackie – Evil and Omnipotence
[6] Friedrich Nietzsche – Vointa de Putere, I
Dar in fapt, ce cunoastem? Doar faptul ca acel scaun exista (daca imi intind mana pot sa il ating, il vad, simt mirosul de lemn de canfor). Datorita gandirii, datorita perceperii intelectuale pot sa descompun obiectul respectiv in elemente simple. Le pot vedea?
Nu, dar shtiu ca sunt, deoarece asha am fost instruit. Deshi nu am perceptzia lor fizica nu pot sa neg existentza lor pentru ca ajung sa neg cunoasterea (a mea shi a celor care au descoperit atomii, electronii etc.). Deci ca urmare, exista lucruri pe care le accept drept adevarate deoarece asha am fost instruit. Bun, eu cunosc acest aspect, dar badea Ion din varful dealului habar n-are de existentza atomilor.
Pot sa-l percep pe Dumnezeu fizic? NU. Nu pot sa-l ating shi sa zic: il pipai shi ca urmare exista. Dar ce se intampla atunci cu Marele Zid Chinezesc? Exista? Caci doar nu pot sa il pipai, nu l-am vazut cu ochii mei. Pot sa neg existentza Marelui Zid? NU, bineintzeles. Pentru ca exista suficiente persoane care l-au vazut, exista fotografii, exista suficient de multe dovezi pertinente care sa-mi spulbere indoielile. Deci aceptarea existentzei unui lucru o pot avea prin experientza proprie, propriile mele simtzuri - miros, vaz, pipaire, etc. - prin cunoashtere - fizica, chimie, matematica, etc - precum shi prin experientza altor persoane.
Deci ca urmare pot sa extind acest concept logic shi sa zic: il accept pe Dumnezeu, deshi nu il pot simtzi fizic (pipai, vedea, miroase), deoarece exista persoane care au avut exerientza lui Dumnezeu (Isus, Mohamed spre exemplu?). Da. Exista adversari ai acestei conceptzii care sustzin ca Isus nu este divin shi nu are cum sa fie fiul lui Dumnezeu shi ca urmare nu pot sa folosesc acest aspect shi sa demonstrez cu el ca Dumnezeu exista.
Tot Descartes spune urmatorul lucru: Dumnezeu exista deoarece ideea de Dumnezeu e pezenta in fiecare dintre noi. Inainte de a continua, cateva lucruri de lamurit. Descartes a fost un ratzionalist, a fost un matematician. Pentru el inainte de a exista, fiecare lucru trebuie sa aibe un motiv. A negat intreagul univers, intreaga existentza. Primul lucru de care a fost sigur a fost faptul ca gandeshte: cogito, ergo sum. Pe urma a sesizat ca exista in el notziunea de "perfect". De absolut. Shi-a postulat: Dumnezeu trebuie sa existe, deoarece am notziunea de Dumnezeu. La fel cum gaina, floarea, vaca exista deoarece are notziunea de ele. Bineintzeles ca a fost criticat in secolele urmatoare pentru faptul ca a afirmat ca Dumnezeu exista deoarece exista ideea de Dumnezeu. Shi totushi.
Cum am ajuns sa detzinem notziunea de Dumnezeu? Ne-am nascut cu ea, e parte integranta din noi sau nu este? Afirmatzia mea: este. Sustzin ce a zis Descartes. Daca negam ca notziunea de Dumnezeu nu este parte integranta, singurul mod in care putem justifica cunoashterea notziunii de Dumnezeu este prin credintza, prin religie. Am ajuns sa-l cunoashtem pe Dumnezeu datorita religiei. Dar Dumnezeu intr-o forma monoteista sau politeista a existat shi exista peste tot in lume. Nu exista societate care sa nu aibe o entitate (sau entitatzi) absolute, care sunt considerate perfecte shi carora le sunt adresate rugaciuni. Adversarii lui Descartes spun ca Dumnezeu este o creatzie umana, este o nascocire menita sa explice aspecte pe care nu le putem intzelege. Ca Dumnezeu a fost creat in scopul de comercializare a unor interactziuni umane (social shi economic) shi stabilirea unei morale de baza.
Bun, atunci daca ideea de Dumnezeu a aparut doar ca o explicatzie a unor fenomene neintzelese, tzinerea societatzii sub control, etc. inseamna ca este perfect posibil ca astazi sa inventam o hartie imaginara de 1$ pe care sa o putem folosi in tranzactziile zilnice. Absurd, vetzi spune. Voi afirma ca nu este imposibil shi probabil ca voi reushi sa conving un grup de persoane sa o foloseasca. Insa mai devreme sau mai tarziu vor apare problemele de genul: de unde shtiu eu ca tu ai $107 imaginari? Poate nu ai decât 15? Deci ii voi nega existentza. Shi totushi, o lume intreaga (voi reveni asupra acestei generalizari) accepta folosirea termenului de Dumnezeu? De ce? Pentru ca in interiorul nostru suntem convinshi de existentza lui. Deci Descartes avea deptate: exista deoarece am notziunea lui.
N-am dat o definitzie a lui Dumnezeu shi din cauza definitziilor greshite apare negarea lui. Multa lume (majoritatea) accepta existentza lui Dumnezeu ca fiind cea oferita de biserica shi de credintza: Creatorul original, Tatal Ceresc, etc. Daca ne limitam doar la aceste aspecte atunci vom ajunge sa negam existentza Lui. Cum este posibil ca cel care ne-a daruit viatza sa fie de acord cu maceluri shi crime abominabile? Cum poate sa starneasca cutremure shi uragane in care atatea vietzi sunt pierdute?
Daca presupunem ca Dumnezeu exista pentru ca orice lucru trebuie sa aibe un inceput (Aristotel shi Tomas Aquino) inclusiv teoria de inceput, de Bing Bang, ceva (altul decat efectul) trebuie sa-l fi cauzat iar existentza lui are doar sens deoarece mentzine viatza fara sa se conformeze unei reguli de bun / rau, e mult mai simplu de intzeles shi acceptat. Kant spune ca perceperea lumii inconjuratoare se face intotdeauna din conditzia in care suntem. Fiind umani suntem tentatzi sa atribuim Dumnezeului calitatzi umane shi ca urmare suntem dezamagitzi cand acestea nu sunt respectate.
Un mod de a arata ca Dumnezeu nu exista este urmatorul:
1: Daca Dumnezeu exista, atunci inseamna ca Dumnezeu poate face pe toate lumea sa creada in el;
2: Exista ateishti;
3: Deci Dumnezeu nu poate face pe toata lumea sa creada in el;
Omnipotentza este o caracteristica pe care noi, oamenii i-o atribuim deoarece credem ca rolul lui Dumnezeu, intreaga Lui existentza graviteaza in jurul dovedirii ca exista. Iar mai mult de atat, ateishtii au notziunea de Dumnezeu. Atata doar ca nu vor sa o recunoasca drept adevarata. Altfel cum se explica faptul ca cineva vine la tine shi itzi spune: nu cred in Dumnezeu. Intrebarile mele sunt: de unde are el notziunea de Dumnezeu shi mai ales daca e convins ca nu exista, de ce tzine sa sublinieze acest punct? Daca intr-adevar Dumnezeu nu ar exista in subconshtientul lui nu ar mai fi nevoie sa evidentzieze acest lucru.
Concluzie: avem clara notziunea de Dumnezeu in noi in sensul ca shtim ca exista un adevar absolut, o marime absoluta peste care nu se poate trece. In schimb ii dam roluri shi atribute umane shi ca urmare nu intzelegem natura lui Dumnezeu.
Aphextwinz :
Oponentul meu, pentru a-si sustine cauza, a ales argumentul ontologic (nu este singurul argument, dar ofera un suport filozofic important), mai precis o varianta a sa, caci dupa cum voi arata acest argument a cunoscut diverse forme de-a lungul timpului. Argumentul concluzioneaza o instantiere obligatorie a perfectiunii, a supremului plecand de la o necesitatea acestuia de a exista, bineinteles postulata. Consider acest mod de abordare nesatisfacator, caci dupa cum voi arata, nu garanteaza existenta unui anume Dumnezeu. Totusi voi dedica intregul text al acestei runde analizei argumentui ontologic, dezvoltandu-mi ideile din runda anterioara intr-o ocazie proxima, cand voi avea si posibilitatea de a fuziona explicitarea ideilor cu replicile la criticile pe care le astept de la oponent.
Argumentul ontologic
Anselm, arhiepiscop de Canterbury, prezinta o prima varianta a acestui argument in secolul al XI-lea. In lucrarea sa, Proslogium, el defineste o fiinta suprema, perfecta, o fiinta a superlativelor, astfel incat nu se poate concepe o fiinta superioara ei. Prin metoda reducerii la absurd concluzioneaza ca aceasta fiinta trebuie sa existe si in realitate, caci altfel fiinta cu aceleasi atribute cu ale unei astfel de fiinte existente doar in imaginatia noastra, dar care ar si exista in realitate, ar fi superioara primeia, contrazicand ipoteza initiala si luand locul fiintei presupuse a fi suprema.
Acest argument va fi combatut de un contemporan de-al lui Anselm, un calugar, Gaunilo de Marmoutiers. El parodieaza argumentul lui Anselm inlocuind fiinta suprema cu o insula perfecta, care nu exista in realitate, oricat de fecunda ar fi imaginatia noastra.
Doua secole mai tarziu, Toma d’Aquino va obiecta impotriva modului in care Anselm deduce realitatea din concepte, remarcand o inversiuni a ordinii naturale a cunoasterii, ordine in care conceptele sunt deduse din realitate.
Rene Descartes adopta o pozitie asemanatoare cu cea a lui Anselm [1]. Diferenta este ca fiinta perfecta are printre atributele ei existenta ca necesitate si in acelasi timp ea este conditionata sa aiba simultan toate atributele necesare perfectiunii ei. Contemporanul sau Johannes Carterus arata ca Descartes doar subliniaza inseparabilitatea dintre fiinta perfecta si existenta ei necesara, nu si o demonstreaza. Trecerea de la gand la materie inca nu este realizata (in general filozofia lui Descartes are aceasta problema, a unei interactiuni insuficiente intre res cogitans si res extensa). Descartes contraargumen-teaza postuland perceptia justa: ceea ce este perceput ca adevarat este perceput nu numai in lumea ideilor, a conceptelor, ci si in lumea reala. Insa acest contraargument nu inlatura posibilitatea de parodiere, caci oricand, conform acestui ultim postulat, un lucru gandit (o insula perfecta) poate fi pretins ca fiind adevarat in realitate, contrazicandu-se flagrant evidentele. Aici replica lui Descartes poate dezamagi, cazand in dogmatism, separand nejustificat conceptul de divinitate, de fiinta suprema de alte concepte. Motivand prin neclaritate si indeterminism respinge atribuirea existentei necesare unor alte concepte decat primului.
Un contraargument aparent fara raspuns este cel al contemporanului Pierre Gassendi, reformulat un secol mai tarziu si de Immanuel Kant, in Critica Ratiunii Pure, argument sumarizat de dictonul “existenta nu este un predicat”. Cu alte cuvinte, nu poate fi contrazisa direct o existenta atribuita unui obiect [2], ci doar existenta unui obiect cu anumite proprietati, problema reducandu-se la suprapunerea existentei obiectelor care se manifesta printr-o anume proprietate. De pilda, a spune ca nu exista nici-o cana rosie inseamna ca nu exista nici-un obiect care arata ca o cana (forma de recipient, toarta) si care are culoarea rosie. Sau, altfel spus, avand toate obiectele cu forma de recipient, toate obiectele cu toarta si toate obiectele rosii, nu vom gasi nici-unul care sa fie cuprins simultan in cele trei categorii.
Desi odiseea argumentului ontologic nu se termina aici, voi amana prezentarea reformularilor moderne pentru a nu suprasolicita cititorii si criticii mei.
Voi incheia prin a suprinde succint un argument amuzant:
Shi totushi, o lume intreaga (voi reveni asupra acestei generalizari) accepta folosirea termenului de Dumnezeu? De ce? Pentru ca in interiorul nostru suntem convinshi de existentza lui. Odinioara o lume intreaga credea ca Pamantul este plat.
Note
[1] Rene Descartes – Meditatii filozofice III, IV, V
[2] Bertrand Russell – On Denoting